Andre Gide - Fructele pamantului

Romanul “Fructele pământului”, “Les Nourritures terrestres”, de André Gide, a apărut în anul 1897, la editura Mercure de France, din Paris, fiind una dintre capodoperele autorului în care prezintă cu precădere procesele prin care fiinÈ›a umană trece în drumul spre sintetizare, totul fiind asemănat cu un proces de pârguire a unor fructe. Romanul este un manifest împotriva unor constrângeri, dar È™i loc de redare al impulsurilor, având pe parcursul operei evidenÈ›iate mai multe întrebări care se rezumă la cheia implacabilă a destinului.

În România, romanul apare în anul 1968, la editura pentru Literatură, din colecÈ›ia Biblioteca pentru ToÈ›i, iar printre alte edituri care au publicat romanul, putem aminti de editura Rao, 2002, 2016 È™i 2017, în format cartonat, fiind singura editură care a publicat operele celebrului autor francez.

André Gide s-a născut la data de 22 noiembrie 1869, în Paris, FranÈ›a, fiind un însemnat scriitor, eseist È™i umanist francez, adept al simbolismului È™i modernismului, precum È™i un laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, distincÈ›ie acordată în anul 1947.

Tânărul André, începe Școala Alsaciană, la vârsta de opt ani, însă termină studiile abia în anul 1889.

După această etapă, André se dedică în totalitate scrisului, călătoriilor È™i muzicii, iar prima sa operă apare în anul 1891 È™i poartă numele de “Les Cahiers d’André Walter”, “Caietele lui André Walter”, fiind scrisă la persoana I È™i având deja conturată faimoasa artă a  confesiunii care l-a făcut celebru de-a lungul timpului.

Printre cele mai importante opere ale autorului, putem aminti de “Tratatul lui Narcis”, 1891; “Tentativa amoroasă”, 1893; “Imoralistul”, 1902; “Les Caves du Vatican”, “PivniÈ›ele Vaticanului”, 1914; “Falsificatorii de bani”, 1926 sau “Școala femeilor”, 1929.

Romanul “Fructele pământului” de André Gide se plasează pe o anumită plajă literară binecunoscută, axându-se în principal pe simbolism, însă un simbolism aparte, scriitorul având implementată È™i o filosofie abstractă, ce poartă pecetea destinului, cu o construcÈ›ie È™i un proces complex asemănător coacerii fructelor, aici având în esență prezentă firea umană care ajunge să se descopere, fiind prezente pe parcursul operei mai multe întrebări care ajung să descătuÈ™eze cu timpul treptele din dezvoltarea umană, în plin proces de interacÈ›iune socială, afectivă È™i religioasă.

Cartea este o adevărată răzvrătire, o încercare de detaÈ™are din toate constrângerile care guvernează societatea, naratorul urând din acest punct de vedere orice limitare a unei libertăți, fie ea È™i dragostea din interiorul unei familii („Uram căminele, familiile, toate locurile în care omul crede că poate găsi odihnă, ÅŸi afecÅ£iunile neîntrerupte ÅŸi fidelităţile în dragoste ÅŸi ataÅŸamentele de anumite idei –  tot ce compromite libertatea. Ziceam că orice noutate trebuie să ne găsească întotdeauna în întregime disponibili.”).

Naratorul face un exerciÈ›iu de libertate È™i de răzvrătire care se apropie de rebeliune, pe alocuri pare că este un rebel care se încrede în orice, cu precădere în toate frazele È™i rândurile din cărÈ›i, fiind cel care guvernează cumva o lume prin tot ceea ce există scris.

Din acest punct de vedere, acesta are ca È™i o prelungire a gândurilor, un personaj pe care îl clădeÈ™te, È™i îl învață ceea ce ar trebui să È™tie pentru a răzbi, acesta fiind Natanel, personajul principal care pare a fi un copil ca un fruct necopt, iar naratorul, ca È™i o voce înÈ›eleaptă a conÈ™tiinÈ›ei, fiind cea care îl îndeamnă către acÈ›iunile lipsite de ataÈ™ament, iar satisfacÈ›ia fiind aceea a libertății È™i detașării.

La un moment dat, povestea se axează pe miÈ™cările stelelor, având aici o interacÈ›iune între acestea, o galaxie stelară având o voință prestabilită, una care nu poate fi schimbată prin nicio acÈ›iune întreprinsă, aÈ™adar naratorul ajunge să respingă toate noÈ›iunile pe care i le-a oferit lui Natanel, sugerându-i acum să se dezică de toate cuvintele din cărÈ›i, acestea fiind fără vreun rost, destinul fiind oricum cel care va ajunge să guverneze din umbră, iar existenÈ›a lui Natanel va fi de neeliberat.

Naratorul vorbeÈ™te în finalul cărÈ›ii, într-un capitol denumit “Închinare” despre simÈ›uri, adăugând o experiență senzorială care în final pare să treacă peste cea a cunoaÈ™terii teoretice, având din acest punct de vedere o remarcă clară spre această direcÈ›ie : („Orice cunoaÅŸtere pe care n-a precedat-o o senzaÅ£ie, mi-e de prisos.”) Naratorul este din acest punct de vedere un discipol care ajunge să se dezică de propriile lui cugetări, fiind în final cel care îi spune lui Natanel să îi părăsească viziunea È™i să meargă spre drumul lui, fără a fi ghidat de cineva, totul spre descoperirea adevărului.