Bogdan Suceava - Miruna, o poveste

Numele de Bogdan Suceavă poate nu vă este prea cunoscut, însă credeÈ›i-mă, trebuie să încercaÈ›i doar câteva pagini È™i vă va convinge imediat. S-a născut pe 27 septembrie 1969 în Curtea de ArgeÈ™ dar majoritatea timpului È™i-a petrecut-o împreună cu bunicii săi ce locuiau în vestitul sat NucÈ™oara.  Din cauză că familia se muta foarte des, Suceavă a urmat È™coala È™i liceul în patru oraÈ™e. Ajunge la Universitatea din BucureÈ™ti unde va studia matematica È™i va excela în domeniu, apoi decide să continue în Michigan cu doctoratul în domeniu. Din 2002 devine profesor universitar de geometrie diferenÈ›ială, bazele geometriei È™i istoria matematicii È™i începe să È›ină È™i un curs de cercetare. A fost autor È™i coautor pentru diverse cărÈ›i de specialitate, manuale universitare sau articole de revistă È™i chiar dacă deÈ›ine un nume românesc, în Statele Unite a ajuns extrem de apreciat. În literatură îÈ™i are debutul în 1990 cu romanul Teama de amurg, apoi în 2004 apare Venea din timpul Diez care a reuÈ™it să atragă atenÈ›ia. Este onorat cu numeroase premii, printre care Josef Jungmann È™i CopyRo pentru beletristică, È™i Premiul George Pólya sau Programs that makes a difference pentru activitatea matematică.

Romanul "Miruna, o poveste" a fost publicat pentru prima dată la editura Curtea Veche în 2007, fiind urmată de ediÈ›ia din 2017 a editurii Polirom.

Naratorul nostru de această dată este Traian, un om fără chip È™i fără ego, pe care mulÈ›i critici l-au asemănat cu autorul. A copilărit pe Valea Rea de pe Râul Doamnei împreună cu sora lui, Miruna, È™i bunicul său, Nicolae. PoveÈ™tile pe care le-a auzit în copilărie l-au fascinat È™i în acelaÈ™i timp l-au frământat o viață întreagă aÈ™a că a hotărât să le aÈ™terne pe hârtie. Bunicul său nu deschidea nici televizorul È™i nici radioul, ci doar ziarul Scânteia din care citea rubrica de istorie. PoveÈ™tile sale nu erau mereu potrivite pentru copii, într-adevăr spunea de FeÈ›i frumoÈ™i È™i Ilene Cosânzene, dar È™i despre ce făceau mai rău membrii familiei sale. Uneori le spunea din amintiri ce i-a povestit tatăl său, Constantin, din vremea războiului, alteori despre ielele din sat. Copiii îl credeau pe străbunicul lor un vrăjitor nebun, un războinic ce omora lupi în vârf de munte È™i un aristocrat ce avea ce le mai în vogă accesorii. În mintea Mirunei toate acestea se întâmplau altfel. Ea credea cu tărie că a moÈ™tenit un imperiu, È™i nici până în zilele bătrâneÈ›ii nu a uitat cum bunicul său îi povestea cu atâta patimă despre lumea în care trăieÈ™te. Dacă Miruna le spunea nepoÈ›ilor săi poveÈ™ti, ele căpătau alt sens, erau magice È™i pline de tâlc. În schimb Traian se credea mai mult un cronicar. El era un realist ce a trebuit să înveÈ›e mult de la sora sa până să ajungă să povestească el însuÈ™i ce a auzit în copilărie. Când din satul în care a crescut a rămas numai cimitirul cu cruci strâmbe, bărbatul È™i-a făcut datoria să le spună celor rămaÈ™i cum era în trecut, însă nimeni nu înÈ›elegea esenÈ›a.