Constantin Noica - Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca

Constantin Noica, născut la VităneÈ™ti (Teleorman), la 12 iulie 1909, a fost un cunoscut filosof român, membru post-mortem al Academiei Romane, din anul 1990.

Cartea "Cuvânt împreună despre rostirea românească", publicată pentru prima oară în anul 1987, după trecerea în neființă a lui Noica, este împărÈ›ită în trei părÈ›i, È™i anume: "Rostirea filosofică românească", "ViaÈ›a È™i societatea" È™i "CreaÈ›ie È™i frumos". În prima parte a volumului său, autorul urmăreÈ™te dimensiunea filosofică a sinelui È™i a sinei. Sinele poate fi înÈ›eles ca o conÈ™tiință mai adâncă a eului, ca familia lui spirituală, ceasul lui istoric. În acelaÈ™i timp, sinele poate fi È™i expresia lucidității eului, el È›inând de libertatea care È™i-a aflat necesitatea. Deoarece tot ce se miÈ™că în lumea omului se află într-o continuă deplasare de la eu la sine, acest terment nu poate să lipsească din nicio limbă care s-a ridicat până la treapta gândirii filosofice. Însă, în limba română, sinele are surprinderea de a nu rămâne singur. În faÈ›a afirmării semeÈ›e a sinelui, limba noastră ar fi putut considera că nu este bine ca acesta să rămână singur, în acest sens scoÈ›ând din adâncul ei sinea, È™i dându-i-o drept pereche. În limba română, sinea este un substantiv pe care gândirea vine să-l scoată din particularitatea locuÈ›iunii. Ea nu e doar în uman, spre deosebire de sine, aceasta poate denumi ceva întru totul dincolo de uman. Tot ce există are sinea lui, chiar dincolo de om È™i creaÈ›iile societății, ajungând să ne întrebăm nu doar ce este un arbore în sinea lui, dar È™i ce este soarele sau un atom în sinea lui. Conform autorului, sinele È™i sinea alcătuiesc perechea absolută, acel tip de pereche ce se poate desprinde de tot, putând cuprinde tot ce e în realitate, născută sau făcută. În continuare, Noica analizează cuvintele "rost" È™i "rostire". Cele două cuvinte au căpătat o neaÈ™teptată înzestrare filosofică, în limba română. Daca se ia în sens originar cuvântul "rost" ca gură, acesta are folosinÈ›e nenumărate în limba română, păstrându-se acest sens până aproape de zilele noastre, ca o formă învechită. Sensul de gură pentru cuvântul "rost" se păstrează la Sincai È™i la Budai-Deleanu, reapărând la Odobescu, dar È™i în cuvintele spuse de către Vasile Alecsandri, putând fi găsit chiar È™i la Creangă sau CoÈ™buc, uneori. Cuvântul "rost" a trecut la sensul de "limbă", "vorbire", "discurs"; urcând concretul gura spre abstract. Altfel se pune problema când este analizată evoluÈ›ia rostului ca deschizătură. Ea începe cu un sens nu doar concret, dar limpede material, rămânând în planul concretului È™i al materialului. Încă de timpuriu, "rost" a însemnat întâi ordinea, apoi modul de a-È™i întocmi viaÈ›a, apoi sensul, înÈ›elesul, raÈ›iunea.

Rostul ca ordine urmăreÈ™te organizarea materială sau logica, succesiunea faptelor, orânduială, planul, rânduială. Cuvântul rost ca mod de a-È™i întocmi viaÈ›a urmăreÈ™te situaÈ›ia social-materială È™i de familie a cuiva. Există È™i regionalismul È™i substantivul "rosteală", care înseamnă a începe, a porni, a pune la cale, etc. În ultimul rând, cuvânt "rost" ca sens, talc, noimă, È›el, scoate cuvântul cu desăvârÈ™ire din orice angajare materială. Trăim într-o lume în care lucrurile au un rost, li se poate da un rost; se poate găsi un rost în lume, sau i se poate atribui unul.

Cartea "Cuvânt împreună despre rostirea românească" se regăseÈ™te pe rafturile anticariatului nostru in patru ediÈ›ii, È™i anume: Eminescu (1987), Humanitas (1996), Humanitas (2011) È™i Humanitas (2021).