Romanul Demonii scris de Dostoievski, a apărut în primă ediÈ›ie în jurnalul Mesagerul Rus între anii 1871-1872. Apare pentru prima dată în traducere românească în ediÈ›ia de Opere, volumul 7, Editura pentru Literatură Universală, în anul 1970. Ulterior îl găsim în mai multe formate de un volum sau două, publicat de diverse edituri precum Rao, Adevărul Holding, Cartea Românească. Este considerat una dintre cele mai bune patru opere ale lui Dostoievski, scrise după întoarcerea acestuia din exilul în Siberia, alături de Crimă È™i pedeapsă, Idiotul È™i FraÈ›ii Karamazov.
Geneza Demonilor este unul din cele mai palpitante subiecte ale istoriografiei literare; în linii esenÈ›iale, ea a putut fi reconstituită pe baza scrisorilor È™i însemnărilor autorului însuÈ™i, apropiate de ceea ce se va numi "romanul unui roman".
Între romanele lui Dostoievski, Demonii se disting prin câteva particularități certe. Mai întâi prin absenÈ›a "oamenilor sărmani", a celor "umiliÈ›i È™i obidiÈ›i". Aparent doar tematică, deosebirea se răsfrânge asupra straturilor ei celor mai adânci, ideatice È™i estetice: imoraliÈ™tii È™i teoriile lor nu se confruntă cu un univers real al suferinÈ›elor, practic È™i social, de unde È™i dificultatea de a sancÈ›iona "crima" printr-o "pedeapsă" alimentată È™i din exterior. Polul negativ se defineÈ™te prin raportatea sa la un pol pozitiv È™i oricât de discutabil ar fi idealul pe care Dostoievski îl opune de obicei nihilismului, să nu uităm că el izvorăște din universul celor sărmani È™i obidiÈ›i.
Demonii, cartea cea mai întunecată, apăsătoare, disperată a lui Dostoievski, o împărăție a întunericului, în care romancierul nu a lăsat să pătrundă aproape nicio rază de lumină, se încheie printr-un lanÈ› de catastrofe, întrecând finalurile de groază shakespeariene: mor rând pe rând Lebeadkin È™i Maria Timofeevna, Liza, Șatov È™i Maria Kirillov, Stepan Trofimovici, moare Fedka, cel ce ucisese cu cuÈ›itul È™i Nikolai Stavroghin, cel care ucisese cu gândul, cel care pusese totul la cale, toate nenorocirile descrise în cele trei părÈ›i, din ce în ce mai trepidante, ale romanului, începând cu prima crimă, comisă asupra Matrioșăi, când pentru întâia oară "nu l-a împiedicat pe asasin", adică pe sine însuÈ™i!