Lacrimi È™i sfinÈ›i, a patra carte a lui Emil Cioran, a apărut în primă ediÈ›ie la BucureÈ™ti în anul 1937. Majoritatea cărÈ›ilor sale au declanÈ™at reacÈ›ii scandalizate, de natură politică, însă, cu Lacrimi È™i SfinÈ›i scandalul a fost mai degrabă de natură religioasă.
În această carte, Cioran tratează paralela om-Dumnezeu, condiÈ›ia umană versus Divinitate. O carte despre Dumnezeu, Iisus, sfinÈ›i, sfinte, religie, credință È™i efectele reversului acestora reprezentate de om È™i greutatea lui de a crede, chiar È™i în momentele când îÈ™i doreÈ™te din tot sufletul său păcătos să creadă.
Cioran spunea: "Încercat-am să înÈ›eleg de unde vin lacrimile È™i m-am oprit la sfinÈ›i. Să fie ei responsabili de strălucirea lor amară? Cine ar È™ti? Se pare, însă, că lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinÈ›i au intrat ele în lume; dar fără ei nu È™tiam că plângem din regretul paradisului. AÈ™ vrea să văd o singură lacrimă înghiÈ›ită de pământ... Toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus. Numai durerea precede lacrimile. SfinÈ›ii n-au făcut altceva decât să le reabiliteze."
Fiind copil de preot ortodox È™i cunoscând foarte bine ritualurile È™i simbolurile creÈ™tineÈ™ti, Cioran nu este la primul contact cu polemicile religioase È™i nici la prima încercare de a-È™i aÈ™terne gândurile pe coala de hârtie. Lacrimi È™i sfinÈ›i, din punct de vedere a temei si metodelor abordate, este o continuare firească a volumului de debut al lui Cioran, Pe culmile disperării.
Mircea Eliade scria în revista Vremea, în ianuarie 1938: "Lacrimi È™i sfinÈ›i, ultima carte a lui Emil Cioran, este un tragic exemplu de ceea ce poate însemna "maceraÈ›ia" de sine prin paradox È™i invectivă." Și adăuga: „Sunt atâtea pasagii exasperante în această carte melancolică, pasagii care au încurcat chiar È™i pe cei mai entuziaÈ™ti admiratori ai lui: ele nu pot fi, sub niciun chip, apărate. Le constaÈ›i, suferi pentru autor – È™i atât. Nu-i poÈ›i găsi nicio scuză“.