Considerat un geniu al teatrului absurd cu piese precum "CântăreaÈ›a cheală " sau "Regele moare", Eugen Ionesco a fost un scriitor de origina română ce a reuÈ™it să ajungă membru al Academiei Franceze. Acesta s-ar născut la Slatina pe 26 noiembrie 1909 È™i a urmat facultatea de Litere urmând să devină profesor de limba franceză. În 1938 se va întoarce în FranÈ›a, după ce în copilărie a stat alături de mama sa acolo, ca bursier.
Prima legătură cu literatura va avea loc pe vremea liceului când va publica diverse schiÈ›e în revista Bilete de Papagal. Mai târziu va publica È™i primul volum de poezii "Elegii pentru fiinÈ›e mici" pentru care nu va fi atât de cunoscut pe cât se aÈ™tepta. Când va ajunge să publice operă în limba franceză, va fi apreciat È™i cunoscut că fiind unul dintre cei mai originali autori ai absurdului, neantului È™i extraordinarului. Nici până acum nu a fost găsit un precursor al curentului literar aÈ™a că trebuie să încercaÈ›i măcar o carte pentru a observa genialitatea lui Ionesco.
Lucrarea "Căutarea intermitentă" a fost publicată original în limba franceză cu titlul "La quete intemitentte" în 1987. În limba română apare prima ediÈ›ie în 1994 la editura Humanitas, fiind urmată de ediÈ›ia din 2002.
Avem parte de o biografie subtilă a autorului ce incepe cu un eveniment în familie. Am fi tentaÈ›i să credem că doar despre asta este vorba dar adevărul este că se studiază cu atenÈ›ie societatea È™i calitatea vieÈ›ii. TotuÈ™i, laitmotivul este lupta sufletească ce se naÈ™te în momentul în care divinitatea căutată atâta timp se ascunde în ceață. Ce ar putea cauza o stare de angoasă unui scriitor atât de popular È™i apreciat? Piesele sale se jucau pe cele mai bune scene cu cei mai cunoscuÈ›i actori dar asta nu era de ajuns. Voia să ajungă mai sus decât Samuel Beckett, marele geniu al teatrului absurd, dar îl putea ierta că este cu un loc mai sus față de el. De asemenea, grija pentru familia sa era în exces. Adesea se gândea că dacă va muri, familia va rămâne a nimănui È™i nu se vor descurca pentru că stâlpul acestei mici societăți va dispărea. Revenind la religie, acesta nu credea într-o divinitate, credea în speranță pentru că asta reuÈ™ise să îl menÈ›ină pe linia de plutire de atâtea ori "SperanÈ›a nu se poate naÈ™te decât din disperarea cea mai adâncă, mai autentică". Pentru a crede în Dumnezeu era nevoie să urmeze niste căi pe care acesta nu le agrea neapărat. De aici începe È™i războiul interior dintre bine È™i rău pentru că în operele sale a avut momente de rugăciune dar în realitatea nu le-a pus în practică. Întotdeauna a fost un căutător al luminii È™i adevărului dar nu a reuÈ™it să ajungă la un răspuns care să îi fie pe plac. Era o fire rebelă, uneori depresivă, È™i avea dorinÈ›e greu de împlinit. Poate de asta spiritualitatea din spatele lui Eugen Ionesco nu s-a arătat niciodată în adevăratul sens al cuvântului, nu È™tia nici el dacă există în realitate.