Douăsprezece povestiri călătoare, scrisă de Gabriel Garcia Marquez, reprezintă o colecÈ›ie de 12 scurte povestiri. DeÈ™i povestirile care compun această colecÈ›ie au fost scrise între anii 1970 - 1980, culegerea de față a fost publicată abia în 1992. Fiecare povestire are ca temă principală dificultatea de a trăi într-o È›ară străină, în contextul în care însuÈ™i Marquez a petrecut câÈ›iva ani în exil, departe de Columbia sa natală.
La Marquez efortul de a scrie o povestire rămâne la fel de mare ca È™i începerea unui roman de mare anvengură. În cazul romanului în primul paragraf al acestuia trebuie definit aproape totul: ton, structură, lungime, ritm È™i de multe ori chiar È™i caracteristicile unui personaj. Restul romanului este reprezentat de plăcerea de a scrie, intimă È™i solitară, iar dorinÈ›a de a-l termina este atât de mare, încât oricât È™i-ar dori autorul, nu-È™i poate petrece timpul de fiecare dată aducând corecÈ›ii È™i adăugiri cuprinsului.
Revenind la culegerea de față, cele mai multe povestiri se leagă între ele, iar acest lucru vine firesc la Marquez, acesta având un stil fermecător de povestitor. Volumul înglobează prin aceste povestiri ale sale, o parte mare din lucrurile cheie ale operelor lui Marquez: povestiri simple, dar pline de fantezie È™i magie, precum este cea numită Lumina e ca apa, povestiri pline de sentimente, precum Sfânta, în care un părinte încearcă să obÈ›ină canonizarea fiicei sale care decedase în urmă cu unsprezece ani, poveÈ™ti pline de umor negru È™i acid, cum ar fi cea intitulată Am venit doar să dau un telefon, în care o femeie rămasă cu maÈ™ina în pană, vrea să dea doar un telefon, dar ajunge la spitalul de nebuni.
Pentru romanele sale È™i în mod deosebit pentru povestirile sale scurte, în care fanstasticul È™i realul se îmbină într-un mod deosebit, Gabriel Garcia Marquez a primit Premiul Nobel Pentru Literatură în decembrie 1982.