Un model paideic în cultura umanistă, Jurnalul de la PăltiniÈ™, a treia carte a lui Gabriel Liiceanu, a fost publicată întâi la editura Cartea Românească în anul 1983. După RevoluÈ›ia din 1989, cartea a cunoscut o a doua ediÈ›ie la editura Humanitas, în 1991, revizuită È™i adaugită cu paginile cenzurate din 1983. În 1996, o a treia ediÈ›ie a fost tipărită, tot la editura Humanitas, de data aceasta adăugându-se două texte inedite despre arestarea È™i moartea lui Noica.
Jurnalul este o mărturisire despre timpul petrecut de Gabriel Liiceanu alături de Cosntantin Noica la PăltiniÈ™. Ideea Școlii de la PăltiniÈ™ a aparÈ›inut lui Noica, care, în 1975 a închiriat o cameră de 8 metri pătraÈ›i într-o cabană de la PăltiniÈ™, o staÈ›iune de lângă Sibiu, situată la 1400 m altitudine È™i la 330 km depărtare de BucureÈ™ti. La ”4000 de picioare deasupra lumii”, aÈ™a cum aflăm din prefaÈ›a scrisă de Liiceanu că îi plăcea lui Noica să spună, mii de tineri din toată È›ara ajungeau cu dorinÈ›a de a găsi o ”soluÈ›ie de viață” È™i niciunul nu pleca nemarcat de la aceste întâniri. Scopul Școlii era de a-i ajuta È™i îndemna pe cei care doreau să se caute pe sine, prin analiza È™i interpretarea de texte filosofice, sau prin discuÈ›ii libere asupra filosofiei.
Însemnările de jurnal încep pe 21 martie 1977 È™i se termină în iulie 1981. Fiecare întâlnire a lui Liiceanu cu Noica e încărcată de idei filosofice È™i de un spirit cultural mult diferit față de ce era obiÈ™nuit la vremea respectivă. Ideea că existau oameni care îÈ™i doreau o altfel de cunoaÈ™tere față de cea prezentată de stat poate părea de necrezut. Cum arătă de altfel È™i Liiceanu, fenomenul Școlii de la PăltiniÈ™ pare a fi unic în Europa de Est. Pentru mulÈ›i, Jurnalul a reprezentat un deschizător de drumuri, care păreau fie inexistente, fie închise, reuÈ™ind să sublinieze importanÈ›a culturii într-o epocă totalitată.
Raportul discipol-maestru este cheia în lucrarea lui Liiceanu. Noica le cerea discipolilor săi să cunoască limbile franceză, engleză, germană, greacă veche È™i latină. Pe lângă acestea, Noica avea È™i o listă de 100 de cărÈ›i pe care le considera obligatorii pentru cei care doreau să se avânte în studiul filosofiei. Pe întreg parcursul jurnalului, putem observa uÈ™urinÈ›a cu care Liiceanu pomeneÈ™te de marii filosofi ai lumii, filosofii care pentru mulÈ›i dintre oameni rămân însă necunoscuÈ›i.
Aflăm din jurnal că Noica avea un program bine organizat, din care nu lipsea miÈ™carea. În opinia lui, ”orice filosof gândeÈ™te întâi cu picioarele”, È™i le recomandă celor doi discipoli ai săi, Liiceanu È™i PleÈ™u, să facă la fel. În desele plimbări menÈ›ionate în Jurnal observăm că Noica era dornic de discuÈ›ii în deosebi atunci când făcea o plimbare alături de discipolii săi. De altfel, despre cunoscuta fotografie făcută de Andrei PleÈ™u lui Liiceanu mergând alături de Noica, Noica notează că ”a face cultură e a sta într-un picior,” iar diferenÈ›a este că Noica stătea pe cel drept, iar Liiceanu pe cel stâng.
În definitiv, Jurnalul, în modul în care ni-l prezintă Liiceanu, este întocmai ca o plimbare în aerul proaspăt al munÈ›ilor pentru un om obiÈ™nuit doar cu un aer greu È™i poluat, o carte care, aÈ™a cum spunea Noica, ”istoriseÈ™te o fabulă care, cu sau fără noi, merita să fie inventată.”