Gabriel Liiceanu - Tragicul

Tragicul, cartea de debut al lui Gabriel Liiceanu, a apărut prima dată în 1975, la editura Univers. IniÈ›ial respinsă ca lucrare de doctorat, cartea anunÈ›a o gândire diferită față de ceea ce era promovat la vremea respectivă de către statul comunist român, dominat de ideologia marxistă. Aprecierea Consiliului ȘtiinÈ›ific al Institutului NaÈ›ional de Filosofie de atunci a fost una critică, iar Liiceanu a fost acuzat de ”mimetism intelectual”, cu o influență puternică a unor texte mai vechi È™i mai puÈ›in cunoscute ale lui Constantin Noica.

Fără îndoială, studierea fenomenului tragic în viaÈ›a reală reprezenta nu numai o dovadă de curaj, dar È™i un act cultural inedit. AÈ™a cum precizează autorul în prefaÈ›a celei de-a doua ediÈ›ii, publicată la editura Humanitas în 1993, o altă lucrare care să abordeze acelaÈ™i subiect nu a mai apărut, iar cele 1800 de exemplare publicate la prima ediÈ›ie, din 1975, s-au vândut în mai puÈ›in de un an. EdiÈ›ia revizuită venea să clarifice anumite aspecte È™i să suplinească această lipsă a cercetării subiectului.

Liiceanu defineÈ™te tragicul ca întâlnirea dintre fiinÈ›a umană È™i finitudinea sa. Pentru autor, tragicul se află în mijlocul tuturor lucrurilor È™i nu poate fi ocolit. Omul nu poate face altceva decât să-È™i accepte propriul său statut. AÈ™adar, dacă omul experimentează moartea ca limită de nedepășit, atunci ce sens poate avea încercarea depășirii, sau înfruntării, acestei limite? Dacă omul îÈ™i acceptă limita, atunci el nu mai poate fi denumit om, dar dacă încearcă să depășească această limită, atunci devine un ”pacient tragic”. AcÈ›iunea fizică devine astfel fundamentală pentru tragic, iar dreptul la acest tragic se dobândeÈ™te prin relativizarea unei limite, fie chiar una imposibilă. Pentru autor, tragicul devine constructiv, scopul final fiind acela de a atinge un tragic integral, esenÈ›ial condiÈ›iei umane. În ciuda dovezilor de eroism, situaÈ›ia rămâne însă la fel sumbră, pentru că nicio parte nu pare să aibă È™ansă de câÈ™tig. Limita nu poate fi înduplecată, iar conÈ™tiinÈ›a nu poate fi simplificată. Conceperea tragicului astfel îl determină pe Liiceanu să ajungă la concluzia că tragicul nu este orice ”rău” în genere, ci creează o nouă stare, sub bolta unui orizont al binelui prin stăruință.

Cartea Tragicul are un rol important în evoluÈ›ia gândirii lui Liiceanu. DeÈ™i el mărturiseÈ™te în prefaÈ›a ediÈ›iei din 1993 că s-a regăsit cu greu în rândurile scrise, nu doreÈ™te să le repudieze fiindcă îÈ™i au rolul în devenirea lui. Pagina care deschide volumul, intitulată ”Arta poetică”, scrisă de Petru CreÈ›ia, este un îndemn pentru ”cineva care pornea la drum”,  care aminteÈ™te că ”ceva din noi, găsindu-È™i expresie privilegiată în durata culturii, este mai cuprinzător decât ea È™i, dacă nu vrei să admiÈ›i că îi dă sensul, poate dă un sens superior înseÈ™i ne-izbânzilor noastre”.