Ioan Grosan - O suta de ani de zile la portile Orientului

Ioan Grosan, născut pe 3 octombrie 1954 în comuna Satulung din judeÈ›ul MaramureÈ™, este un cunoscut prozator român, ce a debutat editorial în anul 1985 cu volumul "Caravana cinematografică". 

Cartea "O sută de ani la porÈ›ile Orientului", publicată înainte de anul 1989 sub formă de foileton în revista  "Viață StudenÈ›ească", iar după RevoluÈ›ie È™i sub formă de roman, înfățiÈ™ează peripeÈ›iile a doi călugări trimiÈ™i în solie la Vatican È™i pe cele ale lui Barzovie Vodă, domnul mazilit al Moldovei. Începutul volumul îi înfățiÈ™ează pe cei doi călugări mergând pe dealurile Vasluiului. Dacă cineva ar fi privit în depărtare, ar fi putut vedea două siluete mergând aplecate sub suflarea neostenită a crivățului de Crâm. Prima siluetă era înaltă, cu urme vizibile de variolă pe obraz, cu nasul coroiat È™i urechile clăpăuge, ascunse sub părul proaspăt tuns. A doua siluetă părea să fie mai mică de înălÈ›ime, la o privire mai atentă descoperind că era de fapt un tânăr foarte înalt, pistruiat, având părul de culoarea seminÈ›ei de cânepă. După îmbrăcăminte, s-ar fi putut spune că erau călugări benedictini, însă purtau pe cap o bască. AjunÈ™i în Văioagă Ursului, aceÈ™tia decid să facă un popas pentru ai da trupului ce-i al trupului, deoarece fără el sufletul era egal cu zero. Se aÈ™ezară turceÈ™te în iarbă, prânzul lor fiind compus din două frunze de măcriÈ™, trei prune uscate, un boÈ› de mămăligă rece, o ceapă È™i-un iepure prins la repezeală. În timp ce mâncau, în zare se auzi un tropot ce creÈ™tea în intesitate, semn că cineva se apropia, în câteva clipe Văioagă Ursului umplându-se de chiot. Erau tătarii, aceÈ™tia înconjurându-i bătând sălbatic caii cu scările de lemn, cel mai răsărit dintre ei adresându-i-se bătrânului în limba tătară, moment în care călugărul îi spuse în italiană că nu înÈ›elege nimic. Auzind vorbele bătrânului, tătarul îÈ™i miji ochii, uimit că îi vorbeÈ™te în italiană. FaÈ›a tuciurie a tătarului se încreÈ›i într-un zâmbet, bucuros că întâlnise în acele pustietăți un om de o aleasă educaÈ›ie a spiritului, iar auzul lui era "mângâiat" de acele cuvinte dulci de vită nobilă, altele decât cele barbare. Apoi, tătarul îi povesti cum tatăl lui, atunci când remarcă faptul că are tragere la carte, l-a dat pe acesta la È™coli, terminând anul trecut la Padova, secÈ›ia clasice. Însă, din cauza faptului că ducatele italiene treceau printr-o criză economică, È™i chiar daca el absolvise cu "magna cum laude", nu a reuÈ™it să se angajeze nicăieri, ceea ce l-a făcut să se întoarcă acasă la vechile lui obiceiuri: să prădeze pustietățile È™i să se hrănească cu visuri. În cazul în care nu era un ocol prea mare pentru cei doi călugări, tătarul îi invită în tabăra lor, ce nu era departe de locul în care se întâlniră. După minute bune de călărit în goană, cei doi călugări ajunseră la locul stabilit, cum intraseră printre corturi nu mică le fu mirarea atunci când remarcară ciudata rânduială ce părea a domni în tabăra tătărească. În faÈ›a unui cort viÈ™iniu, stăteau la coadă mai mulÈ›i tătari tineri, având fiecare o carte în mână. La intrarea în cort stătea un tătar bătrân ce le lua cărÈ›ile, dându-le altele noi la schimb. În centrul taberei, stătea culcată o tânără superbă, ce îi poza unui iconar pleÈ™uv cu barbă rară. Tânăra tătăroaică avea ochii verzi, adânci, în care lumina soarelui se oglindea ca într-o apă leneșă, inima călugărului tânăr tresărind când o remarcă.

Cartea "O sută de ani de zile la porÈ›ile Orientului" se regăseÈ™te pe rafturile anticariatului nostru în patru ediÈ›ii, È™i anume: FundaÈ›ia Culturală Română (1992), Polirom (2007), Polirom (2012) È™i Aula (2002).