Opera “O samă de cuvinte”, de Ion Neculce, a fost scrisă spre finalul vieÈ›ii cronicarului moldovean, în jurul anilor 1740 , opera fiind plasată la finalul “LetopiseÅ£ului Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1661-1743)”, Neculce continuând cronicile lui Grigore Ureche È™i Miron Costin, fiind È™i considerat al treilea cel mai important cronicar din perioada secolelor al XVII-lea È™i XVIII-lea.
“O samă de cuvinte” prezintă un număr de patruzeci È™i două de legende culese prin viu grai, diferenÈ›a față de ceilalÈ›i cronicari, fiind făcută de faptul că Neculce alege să vorbească despre viziunea poporului îndreptată în direcÈ›ia domnitorilor È™i personalităților istorice din acea vreme.
Printre alte edituri care au publicat opera, putem aminti de editura de Stat pentru Literatură È™i Artă, 1959, în format cartonat, cu supracopertă, editura ȘtiinÈ›ifică, 1968, în format cartonat, cu supracoperă, editura Minerva, din colecÈ›ia Arcade, 1972, în format broÈ™at, editura Junimea 1972,în format broÈ™at sau editura Hyperion, 1992, în format broÈ™at.
Cea mai importantă operă a cronicarului este “LetopiseÅ£ului Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1661-1743)”, lucrare în care prezintă evenimente istorice reale cuprinse între anii 1662 È™i 1743, acesta lucrând la cronică de la vârsta de È™aizeci de ani până aproape de vârsta morÈ›ii.
Opera “O samă de cuvinte”, de Ion Neculce reprezintă o serie de legende scrise de Ion Neculce la finalul “LetopiseÅ£ului Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”, legende care ilustrează evenimente care marchează săracul pământ al Moldovei din acea perioadă, acesta punând cititorul în situaÈ›ia în care nu È™tie clar dacă evenimentele sunt veridice sau nu ("cine va ceti si le va crede, bine va fi, iara cine nu le va crede, iara bine va fi; cine precum ii va fi voia, asa va face").
Spicuind prin câteva legende prezente în operă, putem aminti de legenda cu numărul III, care prezintă un episod din timpul domniei lui Ștefan-vodă cel Bun, domnitor care dorea să clădească mănăstirea Putna, acesta aÈ™ezând mănăstirea în locul în care săgeata se va înfige.
El s-a duelat alăruri de "vatavul de copii” si alături de “doi copii din casă", având în minte ca săgeata trimisă de el să reprezinte "prestolul” sau masa din altar, săgeata trimisă de vătaful de copii să reprezinte locul porÈ›ii mănăstirii, iar săgeata unuia din copii să reprezinte locul plasării clopotniÈ›ei.
Legenada spune că săgeata copilului a ajuns cel mai departe, iar domnul s-a mâniat È™i i-a tăiat capul acestuia, ridicând în loc o bisericuță de lemn pe un deal, iar mănăstirea a fost zidită È™i poleită în mult aur.
După moarte, acesta a lăsat în mănăstire arcul È™i un pahar, arcul fiind în timp furat de un grup de mercenari leÈ™i care doreau să jefuiască mănăstirea, iar paharul spart mai târziu de către un grup de boieri, stricând în acest fel "un lucru scumpu domnescu si de minune ca acela".
Ion Neculce reprezintă o figură aparte în istoria cronicarilor moldoveni, având un stil diferit în ceea ce priveÈ™te oralitatea, fiind chiar asemănat cu Ion Creangă, prezentând multe formule extrase din popor, precum È™i alte momente în care se identifică un strop de umor. Pe lângă această îndeletnicire, Neculce este un foarte iscusit maestru al descrierii, oferind o descriere amănunÈ›ită a virtuÈ›ilor sau defectelor domnitorilor moldoveni, fiind poate unul dintre primii autori care au creat personaje literare în istoria literaturii din România.