Michel Zevaco - Fausta

Michel Zevaco, născut la 1 februarie 1860, în Ajaccio, a fost un cunoscut jurnalist È™i romancier francez. Se stabileÈ™te la Paris după ce termină armata, în anul 1888, devenind ziarist, apoi secretar de redacÈ›ie la L'Egalite.

AcÈ›iunea romanul "Fausta" începe într-o noapte înmiresmată de primăvară, la Paris, în piaÈ›a din faÈ›a catedralei Notre-Dame, când "la un capăt, catedrala ghemuită în umbră ca un sfinx sprijinit pe labele din față, iar la celălalt capăt, un palat seniorial cu faÈ›ada severă. În balconul gotic, sub mângâierea luminii astrale, o apariÈ›ie albă, fermecătoare È™i graÈ›ioasă. Fremătând de fericire ea urmăreÈ™te cu privirea, în întunericul albăstrui, pe un gentilom elegant È™i semeÈ›, care se îndepărtează". Tânăra este Leonore, singurul copil al baronului de Montaigues, iar cel căruia îi sunt adresate sărutările È™i pătimaÈ™ele semne de adio este elegantul È™i nobilul duce Jean de Kervilliers, iubitul ei. După ce revine în cameră, acolo unde întâlnirile lor nocturne se scurgeau tot atât de repede ca È™i clipele amăgitoare ale unui vis orbitor È™i unde, acum un ceas, ea îi È™optise cea mai emoÈ›ionantă È™i de temut dintre mărturisiri, faptul că va fi mamă. În momentul în care Kervilliers a aflat vestea s-a albit la față de fericire, fară îndoială, deoarece a prins-o strâns într-o îmbrățiÈ™are înflăcărată, asigurând-o că baronul nu va afla nimic. GreÈ™eala va fi reparată la timp È™i nimeni nu va È™ti de ea. O vă cere de logodnică, urmând a îi deveni soÈ›ie în cel mai scurt timp posibil. Deodată, gândurile i-au fost întrerupte de un pocnet. Un geam al balconului îi fusese spart, iar pe covor se rostogoli o piatră învelită în hârtie. Încremenită de spaimă, se aplecă È™i ridică biletul, îl despături È™i îi sorbi conÈ›inutul dintr-o privire, moment în care inimia i se strânse È™i un geamăt de sfâÈ™ietoare disperare îi izbucni de pe buze: "Monseniorul episcop, prinÈ›ul Farnese, care va oficia mâine slujba de PaÈ™te la Notre-Dame, este singurul care vă poate spune de ce Jean, duce de Kervilliers, nu vă va lua niciodată de soÈ›ie...niciodată!". În cealaltă parte a oraÈ™ului, ducele Kervilliers, ajuns acasă, cade în genunchi în faÈ›a unui portret al Leonorei, hohotind: "Ce-a spus? Că va fi mamă? Am auzit bine? E pierdută! Oh, pierdută! Dar eu?...Mizerabil ce sunt! De ce oare n-am fugit atunci când această iubire mi-a muÈ™cat inima? Ce să fac?...Să fug! Să fug ca un laÈ™...".

În timpul slujbei din duminica PaÈ™telui, Leonore intră în catedrală, al cărui prag, ea, fiică de hughenot, nu-l trecuse niciodată. Sosise momentul în care episcopul îi va spune ce se întâmplă, prin minte trecându-i mii de presupuneri înnebunitoare. Cel mult zece paÈ™i o mai despart de prinÈ›ul-episcop. Cu faÈ›a spre tabernacol, acesta oficiază cu o înfățiÈ™are pătrunsă de o solemnă măreÈ›ie. Deodată, clopotul anunță finalul slujbei. "Monseniorul Farnese a luat în mână potirul È™i, strălucind de splendoare, se întoarce. Un puternic fior o străbate pe Leonore din cap până în picioare. Episcopul acesta...Scânteia aceea a ochilor! Această minunată frumuseÈ›e!... Îi sunt toate cunoscute!... (...) Clătinându-se, urcă treptele altarului! Mâinile sale încleÈ™tate se abat pe umerii episcopului înlemnit È™i un strigat jalnic sfâÈ™ie tăcerea: Dumnezeule atotputernic! Jean! Iubitul meu, tu eÈ™ti!" În acel moment se dezlănÈ›uie o furtună de È›ipete, ce s-a întâmplat fiind considerat un sacrilegiu, iar în timp ce ea e târâtă, ridicată È™i aruncată în fundul unei temniÈ›e, prinÈ›ul Farnese, episcopul, e sfâÈ™iat de propria-i conÈ™tiință.

Cartea "Fausta" se regăseÈ™te pe rafturile anticariatului nostru în cinci ediÈ›ii, È™i anume: Anymar (1992), Cartea Românească (1984), Litera (2015), Dexon (2021) È™i Cartea Românească (1978).