Mihai Zamfir - Poveste de iarna

Mihai Zamfir este una dintre cele mai importante voci ale criticii È™i eseisticii literare româneÈ™ti postbelice, cu activitate atât în mediul academic, cât È™i în spaÈ›iul cultural mai larg. S-a născut la 6 noiembrie 1940, la BucureÈ™ti, într-o perioadă tulbure pentru România. A urmat Facultatea de Filologie a Universității din BucureÈ™ti, apoi, după câÈ›iva ani ca asistent universitar, în 1972-1975 a fost profesor la Universitatea din Lisabona, iar în 1975 a înfiinÈ›at SecÈ›ia de limbă È™i literatură portugheză la Universitatea din BucureÈ™ti.

A debutat ca romancier cu „Poveste de iarnă”, urmat de „Acasă”, „EducaÈ›ie târzie”, „FetiÈ›a” È™i „Se înnoptează. Se lasă ceață”. În 2004, cele două romane, „Poveste de iarnă” È™i „Acasă”, au fost editate împreună de Polirom, într-un volum ce surprinde stilul său sobru È™i accentele pentru BucureÈ™tiul interbelic, apoi trecerea la BucureÈ™tiul mai apropiat zilelor noastre.

„Poveste de iarnă” surprinde cititorii prin tonul intim, aproape confesiv, È™i printr-o atmosferă densă È™i melancolică. Cartea este departe de a fi un roman tradiÈ›ional, având mai degrabă forma unei meditaÈ›ii asupra vieÈ›ii, memoriei È™i trecerii timpului. În centrul naraÈ›iunii se află o figură masculină aflată într-un moment de retragere din viaÈ›a activă, care, într-un peisaj de iarnă, izolat de tumultul lumii, îÈ™i revede fragmentele existenÈ›ei. Personajul principal rememorează episoade din tinereÈ›e, iubiri pierdute, prietenii dispărute È™i idei care i-au ghidat viaÈ›a, totul filtrat printr-o privire matură, marcată de distanță È™i o uÈ™oară melancolie. BucureÈ™tiul apare în fundal, cu ale sale cafenele, străzi È™i case vechi, ca un decor al propriei identități. În „Acasă”, povestea se concentrează pe legătura dintre mamă È™i fiu È™i pe ideea de întoarcere la rădăcini. NaraÈ›iunea se construieÈ™te în jurul unor conversaÈ›ii duse în apartamentul mamei, în care amintirile revin firesc, uneori cu melancolie, alteori cu un zâmbet discret. Nu e o poveste dramatică, ci mai degrabă o imagine emoÈ›ionantă a timpului care trece È™i a lucrurilor mici care rămân: o poză veche, o frază spusă de cineva drag, senzaÈ›ia de „acasă” care persistă în ciuda schimbărilor.

Cartea este, în esență, o meditaÈ›ie despre timp, identitate È™i sensul vieÈ›ii, scrisă cu rafinamentul specific autorului. Este o lectură intensă despre identitate, ruine urbanistice È™i emoÈ›ii personale, plasate într-un cadru simbolic al iernii bucureÈ™tene. „Poveste de iarnă” a fost publicată iniÈ›ial în anul 1987, la Editura Cartea Românească, apoi, în anul 2004, Editura Polirom a publicat volumul într-o ediÈ›ie nouă, fiind completat de „Acasă”.