Mihail Sadoveanu - Tara de dincolo de negura

Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai cunoscuÈ›i È™i apreciaÈ›i scriitori români, având o contribuÈ›ie extraordinară în literatura română. Romanele È™i povestirile sale aduc în prim plan viaÈ›a È™i obiceiurile oamenilor È™i oferă descrieri ample ale naturii È™i ale mediului rural. Una din marile sale pasiuni a fost vânătoarea, È™i a reuÈ™it să pună această pasiune în mai multe scrieri, lăsând posterității o mărturie importantă a acestei îndeletniciri din secolul al XIX-lea de pe teritoriul românesc.

„Èšara de dincolo de negură” este o astfel de mărturie, cuprinzând povestiri vânătoreÈ™ti din timpul expediÈ›iilor autorului sau auzite de la alÈ›i vânători. Cartea sa a fost chiar comparată cu cea a scriitorului rus Ivan Turgheniev, „Povestirile unui vânător”, pe care însuÈ™i Sadoveanu a tradus-o în 1901, alături de N. N. Beldiceanu. „Èšara de dincolo de negură” a fost publicată prima dată în volum în anul 1926 la editura Cartea Românească, deÈ™i câteva dintre povestiri fuseseră publicate mai devreme, între 1924 È™i 1925 în revista săptămânală „Lumea”, fondată de Sadoveanu, Arghezi È™i Topîrceanu. Sadoveanu i-a dedicat cuvântul înainte din „Èšara de dincolo de negură” lui Topîrceanu, de altfel unul din prietenii săi È™i bun tovarăș de vânătoare. La rândul său, poetul ieÈ™ean a găsit o cale să-l felicite pentru spiritul său alert în volumul de poezii publicat în 1930, „Scrisori fără adresă”.

Sadoveanu îi reproÈ™ează amical la început lui Topîrceanu că nu-È™i mai aduce aminte de moÈ™ Procor È™i de „alte umbre ciudate” pe care cei doi le-au întâmpinat prin bălÈ›ile Dunării, în È›ara de dincolo de negură. AÈ™adar scriitorul începe să depene amintiri, mai mult pentru a i le repovesti amicului său. Astfel, aflăm că prima povestire despre vănătoare pe care autorul o aude este a lui moÈ™ Ilie, de dinainte să împlinească 10 ani. MoÈ™ Ilie mersese demult la vănătoare alături de câinele său, dar ajunsese într-un loc unde nu mai fusese până atunci È™i întâlnise un animal ciudat, care semăna cu un cal, având în frunte un corn. Băiatul îl ascultă fascinat È™i îl roagă pe moÈ™ Ilie ca data viitoare să-l ia È™i pe el, să vadă o „vânătoare”. În a doua povestire aflăm despre prima vânătoare a tânărului Sadoveanu, care a avut loc pe 27 martie 1894, în ucenicia lui moÈ™ Nechita PuÈ™caÈ™u. Apoi Sadoveanu istoriseÈ™te întâmplări de la vânătoare, petrecute fie alături de moÈ™ Nechita, fie alături de prietenii săi. Astfel, aflăm despre întâmplarea de la pădurea Bărnova, când au trebuit să întrerupă activitatea din cauza ninsorii, sau de întămplările din pădurea BrăeÈ™ti, când, în ciuda ploii torenÈ›iale, au continuat vănătoarea de lupi È™i vulpi. Scriitorul povesteÈ™te È™i despre vânătoarea de păsări, cum ar fi cea de la Jijia, de raÈ›e È™i gâÈ™te sălbatice, cea de la ostrovul Dranova, sau cea de pe dealul Popricanilor, de prepeliÈ›e. Vănătoarea de iepuri, despre care tânărul Sadoveanu auzise È™i de la moÈ™ Ilie, este amintită în povestirea de pe dealurile de la Zahorna. DeÈ™i în toate povestirile regăsim acel umor bine cunoscut al lui Sadoveanu, este poate cel mai vizibil în povestea „Tovarășul meu VoiÈ™el e vrednic vânător, ca mulÈ›i alÈ›ii”, în care domnul VoiÈ™el îl invită la vânătoare pe scriitor, să-i arate el „cum se împuÈ™că iepurii”. Mai întâi se laudă cu Machedon, câinele său dresat, care înÈ›elege „de parcă ar fi om”. Amuzat, Sadoveanu vede contrariul, dar comentează amuzat că poate este din cauză că primeÈ™te comenzile în limba franceză. După ce ratează, domnul VoiÈ™el acuză cartuÈ™ele că ar fi prea vechi È™i că de aceea a ratat iepurii.

Povestirile din „Èšara dincolo de negură” aduc în prim plan comunicarea dintre om È™i natură È™i aduc cititorul într-un spaÈ›iu arhaic, în prezenÈ›a unor personaje care È™tiu să asculte natura. Volumul de povestiri al scriitorul român a primit multe laude, inclusiv de la critici literari consacraÈ›i cum ar fi Garabet Ibrăileanu sau George Călinescu, care au subliniat poetica lui Sadoveanu în scriere È™i prezentarea feerică a naturii È™i vieÈ›ii oamenilor obiÈ™nuiÈ›i să trăiască în codru.