Mircea Eliade este unul dintre cei mai cunoscuÈ›i teoreticieni ai religiilor. După ce a revenit în È›ară, a predat, vreme de câÈ›iva ani, până în 1939, istoria religiilor. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a devenit ataÈ™at cultural la Londra, iar din 1945 a plecat la Sorbona, unde a publicat, în 1949 la Paris, mai întâi în limba franceză, „Tratat de istorie a religiilor”.
„Tratatul de istorie a religiilor” cuprinde, de fapt, diversitatea de mituri, simboluri, zeități È™i ritualuri în care fenomenul religios se regăseÈ™te în diferite locuri ale lumii. Religia È™i modalitatea în care este privită este alta în fiecare societate È™i diferă mult de la o perioadă la alta. Lucrarea lui Eliade, bine documentată, explică acest fenomen religios, transformându-l în cele din urmă într-un fenomen uman. Un fenomen religios pur, aÈ™a cum spune autorul, nu există, în chip absolut È™i exclusiv religios, căci religia este un fenomen uman, iar omul este conceput în sfera limbajului È™i a vieÈ›ii coditiene.
Primul capitol al Tratatului analizează conceptele de „sacru” È™i „profan”, È™i evidenÈ›iază legătura strânsă dintre ele. Eliade observă că definiÈ›iile date fenomenului religios prezintă aceeaÈ™i trăsătură comună, È™i anume, ele opun sacrul profanului È™i viaÈ›a religioasă vieÈ›ii laice. ÎnÈ›elegerea acestui fenomen trebuie însă să se realizeze permanent „în cadrul istoriei”, întrucât sacrul se manifestă mereu doar într-o situaÈ›ie istorică. Hierofaniile, deci, sunt întotdeauna istorice, ele se formează în situaÈ›ii determinate. Acest fapt nu le diminuează însă ecumenicitatea. Unele pot avea caracter local, pe când altele capătă universalitate. Prin aceste hierofanii sacrul se manifestă în profan È™i transformă fenomenul religios într-unul uman.
Următoarele capitole analizează originile sacrului în diferite societăți (de exemplu zeii australieni ai Cerului, Uranos, Zeus, zeii cereÈ™ti iranieni etc), credinÈ›e politeiste sau credinÈ›e monoteiste (de exemplu, în capitolul trei Eliade analizează cultele solare), ideile religioase È™i evoluÈ›ia lor, precum È™i credinÈ›ele È™i convigerile oamenilor. Indiferent de religie sau de momentul istoric, raportarea È™i orientarea omului către un creator al lumii, o ființă supremă este aceeaÈ™i. Omul caută permanent un Cosmos sacralizat, o lume plină de simboluri È™i ritualuri după care să se poată orienta. El caută permanent în obiecte sau fenomene naturale siguranță È™i ajutor, cum ar fi vegetaÈ›ia sau agricultura, sau în cele create de el însuÈ™i: biserici, temple, locaÈ™uri sacre. Pe parcursul lucrării, putem observa cum în fiecare capitol Eliade evidenÈ›iază raportul dintre om È™i divinitate, È™i „momentele istorice” sub care acestea au loc. De exemplu, în capitolul despre Ape È™i simbolismul acvatic, scriitorul român aminteÈ™te de Botez, un act binecunoscut al creÈ™tinismului. Botezul devine „instrumentul principal de regenerare spirituală”, întrucât „imersiunea în apa botezului echivalează cu îngroparea lui Cristos”.
„Tratat de istorie a religiilor” a lui Eliade, prin bibliografia bogată de la sfârÈ™itul fiecărui capitol È™i sinteza bine structurată a fiecărui subiect, ne demonstrează în primul rând studiul îndelungat al scriitorului în ceea ce priveÈ™te fenomenul religios. Concluzia lui în cele din urmă pare a fi că omul nu se poate elibera total de sacru, È™i nici nu îl poate înlocui. El va căuta permanent un sens al vieÈ›ii în simbolurile, riturile, miturile È™i legendele care înconjoară spaÈ›iul în care trăieÈ™te È™i îÈ™i va înÈ›elege rolul în univers È™i în societate prin intermediului religiei.