Octavian Goga, născut la 1 aprilie 1881, în Rășinari, a fost un poet român, un adevărat simbol naÈ›ional. Poeziile lui Goga au ca tematică centrală destinul românilor din zona Ardealului, de la începutul secolului al XV-lea, aflaÈ›i de veacuri sub stăpânire străină. AtenÈ›ia poetului coboară spre lumea satului românesc, urmărind contrastul dintre frumuseÈ›ea naturii È™i dramele oamenilor care locuiesc la sat. Din toate poeziile conÈ›inute în volumele de poezii ale lui Octavia Goga, È™i anume: "Poezii", "Ne cheamă pământul", "Din umbra zidurilor", răzbate acel fior patriotic, acel naÈ›ionalism luminat.
Volumul "Ne cheamă pământul" începe cu un succint "Tabel cronologic" al vieÈ›ii È™i activității poetului Octavian Goga. În cadrul volumului sunt inserate cele mai cunoscute poezii, dar È™i un consistent compartiment de "ReferinÈ›e istorico-literare" asupra operei lui Goga, semnate de Nicolae Iorga, Garabet Ibraileanu, Pompiliu Constantinescu, Eugen Lovinescu, Serban Cioculescu, Valeriu Rapeanu.
Poezia "De demult...", inclusă în volumul "Ne cheamă pământul", publicat pentru prima oară în anul 1909, este o elegie cu temă socială, ce surprinde suferinÈ›a românilor din Ardeal, dar È™i dorinÈ›a acestora de a li se face dreptate. Construit la persoana a treia, discursul liric sugerează absenÈ›a intimității È™i tendinÈ›a de generalizare proprie clasicismului. Poezia este organizată în patru secveÈ›e, în care liricul se îmbină armonios cu narativul, prin relatarea unor evenimente aflate în raport de succesiune temporală.
Prima secvență, "Tot mai rar s-aud în noapte clopote de la strungă.../Patru inÈ™i la popan-n casă È›in azi sfat de vreme lungă./Într-un sfeÈ™nic ard pe masă două lumânări de ceară,/Plin de grije, peană nouă moaie popa-n călimară", aminteÈ™te de clasicismul românesc, prin portretul moral al preotului. Acesta scrie plângerea în numele colectivității, fiind un factor de mobilizare a conÈ™tiinÈ›elor, dar È™i un depozitar al nădejdilor.
A doua secvență, "Patru juzi din patru sate, de la Murăș mai la vale,/Cu supunere se-nchină astăzi înălÈ›imii-tale,/Luminate împărate! Scriem carte cu-ntristare,/Ne-au luat pășunea domnii, fără lege È™i-ntrebare...", valorifică stilul epistolar, specie literară care ilustrează genul liric de nuanță didactică specifică clasicismului, care denumeÈ™te o scriere literară în versuri, care respectă canonul unei scrisori.
A treia secvență, "La fereastră-s zori de ziuă È™i pătrund încet în casă,/Juzii, treji de gânduri grele, stau cu coatele pe masă./O nădejde luminează feÈ›ele nemângâiete;/A-ntărit scrisoarea popa: la tot colÈ›ul o pecete.", o prelungire a celei de-a doua secvenÈ›e, înlocuieÈ™te imaginarul nocturn cu cel diurn, construind pe vechea concepÈ›ie romantică a credinÈ›ei în izbăvire.
SecvenÈ›a a patra, cea care încheie È™i poezia, "MoÈ™ Istrate se ridică È™i, cu mâna tremurată, Pune cartea în năframă, de trei ori împăturată.../ ÎnÈ›olit de drum, jitarul Radu Roată se iveÈ™te, Vechi căprar din cătănie, È™tie carte pe nemÈ›eÈ™te.", conÈ›ine ultima parte a ceremonialului trimiterii mesajului la împărat.
George Călinescu spunea despre opera lui Goga faptul că: "În poezia lui Goga dăm de structura poeziei lui Eminescu, dar astfel acoperită încât abia se bagă de seamă. Goga a intuit mai bine decât oricare geniul poetului Doinei È™i a È™tiut să-l continue cu materie nouă. Și Eminescu È™i Goga cântă un inefabil de origine metafizică, o jale nemotivată, de popor străvechi, îmbătrânit în existenÈ›a crudă a vieÈ›ii, ajuns la bocetul ritual, transmis fără explicarea sensului. De aceea, poezia lui Goga este greu de comentat, fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atât de straniu È™i zguduitor."
Cartea "Ne cheamă pământul" se regăseÈ™te pe rafturile anticariatului nostru în zece ediÈ›ii, È™i anume: Editura pentru Literatură (1969), ErcPress (2010), Hyperion (1992), Prietenii CărÈ›ii (1995), Editura pentru Literatură (1965), Minerva (1909), Minerva (1970), Litera (2003), Litera (1997) È™i Helicon (1994).