Sigmund Freud a fost un cunoscut neurolog austriac, fondator al psihanalizei. Acesta poate fi numit, fară îndoială, cel mai influent legiuitor intelectual al epocii sale.
Cartea "Dincolo de principiul plăcerii", publicată pentru prima oara în anul 1920, a marcat un punct de cotitură crucial în teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud. Până în acel moment, Freud susÈ›inea că toate acÈ›iunile umane aveau la bază pulsiunile sexuale (libido sau Eros), È™i căutarea instinctivă a plăcerii, evitând durerea, pentru satisfacerea nevoilor biologice È™i psihologice. În "Dincolo de principiul plăcerii", Freud a sugerat faptul că omul este, de asemenea, guvernat de un impuls instinctual concurent, È™i anume: pulsiunea de moarte sau Thanatos. Ororile Primului Război Mondial l-au determinat pe Freud să susÈ›ină că în noi toÈ›i se află o forță agresivă, violentă È™i, de asemenea, autodistructivă. După spusele sale, viaÈ›a È™i moartea sunt două feÈ›e ale aceleiaÈ™i monede È™i, prin urmare, interacÈ›iunea lor reciprocă este chiar miezul existenÈ›ei umane.
În prima parte a cărÈ›ii, Freud abordează conceptul însuÈ™i al plăcerii, faptul că umanitatea posedă un impuls instinctual de a experimenta plăcerea È™i de a se proteja de durere. El nu contestă existenÈ›a unui principiu al plăcerii, dar contestă ideea că acesta ar fi un impuls mental dominant. Dacă ar fi aÈ™a, atunci majoritatea proceselor mentale ar avea ca rezultat plăcerea sau ar fi însoÈ›ite de aceasta; dar din cauza diverselor alte instincte, se poate spune doar că există o tendință generală către experienÈ›a plăcerii, care este adesea în conflict cu alte pulsiuni. Un astfel de impuls este principiul realității, care, potrivit lui Freud, este rezultatul impulsului ego-ului către autoconservare, fapt ce forÈ›ează amânarea plăcerii sau atingerea ei într-un mod obiÈ™nuit. Freud încheie primul capitol al cărÈ›ii anuntându-È™i intenÈ›ia de a examina reacÈ›ia minÈ›ii la pericolul venit din exterior, pe care el îl descrie drept percepÈ›ia mentală a neplăcerii.
A doua parte a cărÈ›ii începe cu o analiză a traumei trăite de veteranii Primului Război Mondial. CredinÈ›a tradiÈ›ională a fost aceea că nevrozele traumatice erau rezultatul unor răni fizice, o credință despre care Freud credea că a luat sfârÈ™it. În plus, acesta scoate în evidență două caracteristici importante ale nevrozelor traumatice obiÈ™nuite, care nu au legătură cu războiul, È™i anume: că sunt cauzate în primul rând de surpriză sau frică, È™i că o rană sau o altă traumă fizică provocată simultan împiedică de obicei dezvoltarea nevrozelor. Apoi, Freud analizează teoria sa despre vis È™i relaÈ›ia acesteia cu experienÈ›ele traumatice. În cartea sa, intitulată "Interpretarea viselor", Freud a postulat faptul că visele sunt împliniri-dorinÈ›e, permiÈ›ând minÈ›ii să rezolve conflictele interioare, în conformitate cu principiul plăcerii. TotuÈ™i, acest lucru pare să fie contrazis de experienÈ›ele celor cu nevroze traumatice, în care visele lor îi plasează frecvent înapoi în evenimentul traumatizant pe care l-au trăit. Freud consideră că pacienÈ›ii cu traume tind să evite să se gândească la trauma lor în timpul orelor de veghe, în schimb, funcÈ›ia visării în sine este perturbată de experienÈ›ele traumatice.
În partea a treia a cărÈ›ii, Freud analizează aÈ™a numita "obligaÈ›ie de a repeta", care se referă la încercările pacienÈ›ilor nevrotici de a recrea experienÈ›a care a condus la starea lor mentală actuală. Compulsia de a repeta pare să contravină noÈ›iunii principiului plăcerii. Adesea, aceste compulsii de repetiÈ›ie se manifestă în timpul tratamentului pacientului, iar Freud le asociază conceptului de nevroze de transfer, în care fanteziile È™i impulsurile pacientului, reprimate anterior, sunt puse în practică în prezent.
Cartea "Dincolo de principiul plăcerii" se regăsește pe rafturile anticariatului nostru două ediții, și anume: Trei (1996) și Jurnalul Literar (1992).