Volumul “Poezii”, de Ștefan Octavian Iosif, a apărut în anul 1902, la editura Librăriei Socec&Comp. din BucureÈ™ti, fiind al patrulea volum din palmaresul literar al autorului, care a scris o poezie foarte apropiată sentimental, plină de dor È™i melancolie, dar È™i nostalgie È™i reverie, fiind din acest punct de vedere plasat între scrierile altor doi mari poeÈ›i, ca George CoÈ™buc sau Octavian Goga, care au scris o poezie plină de patos, însă, mai puÈ›in sentimentală, din acest punct de vedere, Iosif fiind mai nuanÈ›at în exprimarea romantică.
Printre alte edituri care au publicat volumul, putem aminti de editura FundaÈ›ia Regală pentru Literatură È™i Artă, 1944, în format cartonat, editura Minerva, din colecÈ›ia Patrimoniu, 1983, în format broÈ™at, editura Ion Creangă, din colecÈ›ia Biblioteca Școlarului, 1984, în format broÈ™at sau editura Ștefan, 2002, în format broÈ™at.
Ștefan Octavian Iosif s-a născut la data de 11 octombrie 1875, în BraÈ™ov, Imperiul Austro-Ungar, fiind un însemnat poet, traducător È™i lingvist român, unul dintre întemeietorii “Societății Scriitorilor Români”.
Acesta copilăreÈ™te în oraÈ™ul natal, BraÈ™ov, fiind atras de literatură încă de mic, datorită faptului că tatăl acestuia era directorul gimnaziului român din Șcheii BraÈ™ovului, acesta având parte din acest punct de vedere de o educaÈ›ie exemplară. Urmează cursurile primare în BraÈ™ov, iar cele gimnaziale la BucureÈ™ti È™i Sibiu, obÈ›inând diploma de Bacalaureat în anul 1895. Mai târziu se înscrie la “Facultatea de Litere È™i Filosofie” din BucureÈ™ti, însă nu reuÈ™eÈ™te să termine È™i să obÈ›ină diploma de licență deÈ™i se înscrie È™i a doua oară, în anul 1903.
Debutul literar are loc în anul 1892 când publică o poezie în “Revista È™coalei”, din Craiova, mai târziu lucrând ca È™i copist sau redactor la revista “Sămănătorul”.
Debutează în volum în anul 1897, cu volumul de poezii “Versuri”, oferind o nouă perspectivă literară în ramura simbolistă din România, iar printre alte opere publicate de autor, putem aminti de “Patriarhale”, 1901, “RomanÈ›e din Heine”, 1901, “Din zile mari”, 1905, sau “Cântece”, 1912.
Volumul “Poezii”, de Ștefan Octavian Iosif reprezintă un volum de referință în literatura română, fiind din acest punct de vedere un volum în care scriitorul oferă publicului o poezie uÈ™or de înÈ›eles È™i de asimilat, neavând acea capacitate de comprehensiune pe care o poezie o etalează în faÈ›a unui critic literar sau a unui cititor care doreÈ™te o adâncire a unui mesaj în versuri.
Ștefan Octavian Iosif a reuÈ™it să facă o tranziÈ›ie eficientă È™i între poezia eminesciană È™i simbolism, având aici o altă viziune mai nouă asupra sentimentelor, chiar dacă nu oferă opacitatea necesară într-o oarecare măsură în percepÈ›ia versurilor.
Pe de altă parte, vorbind de alÈ›i scriitori din Transilvania, Iosif se axează È™i el, ca È™i Octavian Goga pe problemele cu care se confruntă țăranul ardelean, acesta rezonând cu problemele acestora, iar, atunci când părăseÈ™te glia sa natală, are un sentiment de vinovăție față de tot ceea ce înseamnă Ardealul, care l-a dat literaturii Române, oferind mai multe poezii în care se remarcă tulburarea din mesajul poetic, oferind din acest punct de vedere un mesaj către cei tineri pentru a lupta ca niÈ™te patrioÈ›i pentru schimbarea destinului potrivnic.
Volumul în speță oferă poezii variate închinate ostaÈ™ilor români sau domnitorilor viteji care au luptat împotriva cotropitorilor (“Cântecul despre preafericită izbândă de la Podul-Înalt”), unde acesta oferă o adevărată naraÈ›iune în versuri a marei lupte de la Podu-Înalt, oferind, pe de altă parte în volum È™i o scrisoare în versuri lui Octavian Goga, cel care venea din urmă È™i ducea mai departe mesajul poetic în Transilvania, oferindu-i un mesaj clar în finalul poeziei “Scrisoare lui Goga”: (“Rămâi tu dar acolo unde eÈ™ti,/ Să-mbărbătezi È™i să măngâi poporul.../Tu ai să lupÈ›i, tu ai să biruieÈ™ti/Și-n cântecele tale-i viitorul.”).
Cele mai multe poezii din volum sunt adevărate pasteluri închinate naturii, în care autorul adaugă o sensibilitate marcantă, o sensibilitate È™i o expresie artistică demnă de mari poeÈ›i naturaliÈ™ti È™i sămănătoriÈ™ti, cum este cazul poeziei “Cântec de primăvară”, unde autorul oferă o perspectivă nouă a sufletului care iese din hibernare (“Ca zăpada care piere/După veacul iernii greu,/ Piei È™i tu de-acum, durere,/ Iarna sufletului meu!”).
Acesta scrie de asemenea È™i o poezie închinată lui Horia pentru vitejia de care acesta a dat dovadă, marcând în poezia “Gorunul lui Horia”, aspecte pline de dârzenie din viaÈ›a conducătorului răscoalei din 1784 (“Străjer străvechi È™i plin de bărbăție,/Gorunul uriaÈ™ spre ceruri cată.../La umbra lui, pe-o noapte-ntunecată,/Trei căpitani È™i-au fost jurat frăție”).
Poeziile lui Iosif rămân adevărate icoane ale unor momente din trecutul nostru, tratând aspecte de vitejie din trecutul domnitorilor, precum È™i aspecte sentimentale legate de glia natală sau de persoanele dragi pe care acesta le deplânge, fiind veÈ™nic marcat de Ardealul natal.