Svetlana Aleksievici - Ultimii martori

CâÈ™tigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură în 2015, Premiului Herder în 1999, Angelus Award în 2011 È™i multe altele, Svetlana Aleksievich a reuÈ™it să emoÈ›ioneze o lume întreagă cu operele sale ce au ca temă principală războiul. A fost reporter È™i corespondent în Minsk È™i s-a specializat pe mărturiile istorice, mai ales cele ale  evenimentelor importante. În 1985 publică Războiul nu are chip de femeie È™i a reuÈ™it să vândă 2 milioane de exemplare în primii cinci ani. A călătorit în Kabul de bună voie pentru a asculta povestirile veteranilor de pe frontul din Afghanistan È™i aÈ™a a publicat SoldaÈ›ii de zinc. În Belarus, È›ara de unde provine, au fost publicate doar două dintre romanele sale È™i doar de edituri private, poate de aceea succesul său s-a resimÈ›it mai bine peste hotare.

Lucrarea storică "Ultimii martori" a fost publicat pentru prima dată în limba rusă în 1985. În limba română apare la editura Litera în 2016, 2017 È™i 2019.

Întâi de toate trebuie să vă spun că această carte nu este una uÈ™oară din punct de vedere emoÈ›ional. PregătiÈ›i-vă riguros să plângeÈ›i, să simÈ›iÈ›i ororile unei lumi apuse, să vă puneÈ›i întrebări È™i să vă treacă fiori. Autoarea a reuÈ™it să colecteze în acest volum poveÈ™tile copiilor ce au supravieÈ›uit celui de Al Doilea Război Mondial, mai exact luptei dintre naziÈ™ti È™i sovietici. În cei patru ani de cruzime, 27 de milioane de sovietici au murit, adică mai bine o Românie întreagă, doar pentru faptul că existau. Teama se instaurase în toÈ›i oamenii la fel, nu conta că stau în teritoriile ocupate, la graniÈ›a, în Germania sub sclavie sau în buncăre, în sufletul lor se instaurase acelaÈ™i sentiment ce avea să îi bântuie o viață întreagă. Copilăria lor se transformase într-o simofnie de împuÈ™cături È™i amenințări iar privirea lor pură devenise un râu de lacrimi. Despre foamete nici nu mai vorbim, È™i nici despre cum vedeau că părinÈ›ii le sunt torturaÈ›i în cele mai groaznice moduri. Cei care păreau vinovaÈ›i de ceva riscau să fie executaÈ›i pe loc, într-un public ce trebuia să privească fără să schiÈ›eze vreo emoÈ›ie pentru că altfel riscau aceeaÈ™i soartă. BebeluÈ™ii erau folosiÈ›i pentru transfuzii de sânge fiindcă doctorii germani credeau că oamenii vor întineri, iar după ce îi secau de puteri erau lăsaÈ›i să moară sau să se îmbolnăvească până ce puteau fi aruncaÈ›i în crematoriu. Cei ce È™i-au pierdut părinÈ›ii au crescut în orfelinate unde, miraculos, grija era una de apreciat. Nu se rostea cuvântul mama, iar hrana se încerca să fie îndeajuns pentru toată lumea chiar dacă uneori ajungeau să mănânce iarbă. Aceste orori au făcut oamenii să simtă iubire È™i compasiune față de aproapele lor. Primeai în casă pe oricine, nu conta de unde vine sau dacă asta înseamnă că vei fi ucis, îÈ›i sacrificai propria viață pentru ca aproapele tău să trăiască. Copiii ajunseseră să împartă puÈ›ina mâncare pe care o aveau cu cei ce încercau să îi omoare cu câteva luni înainte pentru că aveau în ei o putere incredibilă de a ierta.