Teodor Mazilu - Ipocrizia disperarii

Teodor Mazilu, născut la 11 august 1930, a fost un cunoscut dramaturg român È™i autor de piese de teatru. A debutat editorial în anul 1956 cu un volum de schiÈ›e satirice conformiste, intitulat "Insectar de buzunar", urmat de trei volume de proză: "Galeria palavragiilor", "Bariera" È™i "Aceste zile È™i aceste nopÈ›i".

În cartea "Ipocrizia disperării", publicată pentru prima oară în anul 1972, Teodor Mazilu îÈ™i prezintă filosofia personală despre ipocrizia disperării, iluzia "vieÈ›ii interioare", păcatul plictiselii, iluzia superiorității, vulgaritate, vulnerabilitate, puritate, gustul estetic, arta conversaÈ›iei È™i miracolul tăcerii, timp, geneza intimă a artelor, suferinÈ›a fizică, vanitatea iertării, tristeÈ›ea gândirii automate, cunoaÈ™terea de sine, dragostea față de animale, căutătorii de absolut, mizantropie, greață, generaÈ›ii, călătorii, morală, idei, moarte, frumuseÈ›ea existenÈ›ei, gelozie, creaÈ›ie, memoriile lui Casanova, etc. Despre disperare se poate vorbi mult, fiind o temă vastă È™i complicată, literatura ultimului veac revendicându-È™i dreptul de a o aborda, făcându-È™i din cultul disperării un adevărat program estetic. Disperarea, un sentiment atât de glorificat, îi trezea autorului cele mai cumplite suspiciuni, dacă era ceva în ce credea în legătură cu un om, aceea era disperarea lui. Dacă nu ar mai exista plăcerea care s-o mângâie È™i s-o resfeÈ›e, nu mulÈ›i dintre noi È™i-ar permite luxul de a o mai cultiva.

Auzim foarte des o expresie aproape tehnicistă care sintetizează fenomenul "vieÈ›ii interioare", È™i anume: "e un om frumos mobilat interior", referindu-se la un om care nu È™i-a irosit degeaba timpul, care a reuÈ™it să acumuleze o serie de calități intelectuale, etice È™i spirituale. La un moment dat, acest individ a devenit perfect conÈ™tient de bogăția lui interioară, ajungând să nu se mai sfiiască în a-È™i impune punctul de vedere, să ceară satisfacÈ›ii pe măsura sensibilităților inmagazinate. Acest om are tot dreptul să ceară o funcÈ›ie pe măsura dramatismului lui, o dragoste pe măsura sensibilității lui, de câte ori este refuzat sau amânat, simÈ›indu-se frustrat sau nedreptățit, având grijă să se îmbogățească È™i cu aceste frustrări. Există prejudecata conform căreia "viaÈ›a interioară" ar fi o aglomerare de calități morale, de probleme, angoase, aspiraÈ›ii, citate din Kant, aÈ™teptarea unei mari iubiri, crize de disperare. În acest caz, oamenii devin robii propriei lor vieÈ›i interioare, trăind într-un raport de subordonare, devenind slugi docile ale acestei vanități , slugărind din greu la "îmbogățirea" lor sufletească. Sub presiunea vieÈ›ii exterioare, cea interioară devine din ce în ce mai mofturoasă È™i mai ambiÈ›ioasă, bietul om abia mai putând È›ine pasul.

Există oameni care le lasă celor din jur impresia că nu mai aÈ™teaptă nimic de la viață, par niÈ™te "oameni sfârÈ™iÈ›i", aceÈ™tia având convingerea că au epuizat întreg miracolul existenÈ›ei, dintr-un punct al vieÈ›ii lor trăind în virtutea inerÈ›iei. Este de remarcat faptul că aceste stări de "greață", "dezgust" apar tocmai la capătul unor aglomerări senzoriale, fiind prezente la oameni care cred că viaÈ›a ar fi o cetate care trebuie asaltată, silită să se predea. Plictiseala apare tocmai atunci când individul simte că nu mai are cu ce să-È™i hrănească pustiul interior, neexistând, de fapt, nicio posibilitate de a umple în întregime "vidul interior", acesta fiind întotdeauna mai mare decât posibilitățile noastre de a îl ascunde, aici se aflându-se de fapt nenorocirea.

Cartea "Ipocrizia disperării" se regăseÈ™te pe rafturile anticariatului nostru în două ediÈ›ii, È™i anume: Albatros (2002) È™i Cartea Românească (1972).