Tudor Arghezi - Cimitirul Buna Vestire

Tudor Arghezi (1880-1967) - pe numele real Ion Nae Theodorescu - a fost un cunoscut scriitor român, plin de originalitate. A scris proză, teatru, poezie, pamflete, literatură pentru copii, etc. El a fost mai degrabă cunoscut pentru poeziile sale, decât pentru proză, iar romanul ,,Cimitirul Buna-Vestire” a fost considerat cel mai bun roman al autorului. Arghezi a fost unul dintre cei mai contestaÈ›i autori români. A avut o viață tumultuoasă, plină atât de premii È™i distincÈ›ii, cât È™i de perioade dificile. Tudor Arghezi susÈ›ine că pseudonimul Arghezi provine de la vechiul nume al ArgeÈ™ului – Argesis. Există, însă, mai multe teorii: că numele ar proveni de prin unirea numelor celebrilor eretici Arie È™i Geza, ori că numele provine de la cel al bonei – Ergezi Rozalia – care se vehiculează că ar fi fost adevărata mamă a autorului. De menÈ›ionat este faptul că în anul 1948 apare un articoul al lui Sorin Toma în ziarul ,,Scânteia” în patru episoade consecutive, intitulat ,,Poezia putrefacÈ›iei sau putrefacÈ›ia poeziei”, în care, printre altele, Tudor Arhezi este acuzat de un vocabular nepotrivit È™i urât È™i este ameninÈ›at chiar cu moartea. După această întâmplare, scriitorului i s-ar fi interzis să mai publice, astfel că s-a izolat o vreme la căsuÈ›a lui de la MărâiÈ›or, unde ar fi vândut cireÈ™e. S-a reîntors la viaÈ›a publică în perioada 1952-1967 È™i a fost distins cu premii È™i titluri, iar în anul 1955 a fost ales membru al Academiei Române.

Cimitirul Buna-Vestire este un roman-parabola, apărut în anul 1934, la editura ,,Universala”. Astăzi se regăseÈ™te în edituri precum ,,Universala” (1930) È™i ,,Minerva” (1983). Povestea este relatată de către Gulică Unanian, doctorand în litere, care scriind texte pentru alÈ›i oameni, îÈ™i câÈ™tigă propria existență. Protagonistului i s-a promis de către naÈ™ul său un post de profesor la Universitate, astfel că romanul se deschide cu susÈ›inerea tezei sale de doctorat È™i continuând cu descrierea ceremoniei exacerbate È™i megalomaniace care însoÈ›ea acest eveniment. DeÈ™i ia doctoratul, pierde sprijinul rectorului pentu catedra universitară, care venea însoÈ›it de o nepoată cultă dar urâtă È™i cocoÈ™ată. Guică este condamnat ratării fără vreo cale de ieÈ™ire. MunceÈ™te pentru ceilalÈ›i sperând nu la bani, ci ca munca lui să fie recunoscută. Răsplata? Este tratat în continuare ca un servitor. Acceptă să devină intendentul morÈ›ilor È™i se mută în casa din cimitir. DiscrepanÈ›a dintre aÈ™teptări È™i condiÅ£ia reală a lui Gulică este anulată prin ignorarea desăvârÈ™ită a nereuÈ™itei. Pentru el nu conta altceva decât ca instituÈ›iile publice să funcÈ›ioneze È™i nu faptul că trăia în cimitir, alături de morÈ›i. Intervine metafora de viu printre morÈ›i, atunci când soÈ›ia protagonistului va da viață unui copil chiar în cimitir. După un lung È™ir de întâmplări, morÈ›ii încep să învie, nefiind asta considerată ca o minune, ci ca o fraudă. Printre cei morÈ›i È™i arestaÈ›i pentru port de nume ilicit, se  numără nume precum Mihail Kogălniceanu C. A. Rosetti, Veniamin Kostaki, etc. Procurorul care îi judecă pe morÈ›ii vii, realizează că este nevoit să judece toată istoria țării È™i să-i codamne pe toÈ›i la închisoare. Procurorul fuge din Curtea de Judecată È™i se pierde în mulÈ›ime. Metaforă, pamflet sau fabulă?