Romanul Notre-Dame de Paris, romantic È™i gotic în acelaÈ™i timp, a fost publicat în primă ediÈ›ie la data de 16 martie 1831. Se spune că această catedrală celebră È™i-a jucat existenÈ›a pe cartea lui Victor Hugo. Acesta începuse să lucreze la carte cu aproximativ trei ani înainte pentru a atenÈ›iona asupra stadiului de degradare în care ajunsese clădirea cea mai reprezentativă a Parisului. Odată cu succesul cărÈ›ii, clădirea a fost restaurată, a reintrat în circuitul turistic È™i cel mai important, în inimile parizienilor.
În catedrală, în timpul RevoluÈ›iei franceze, s-a confecÈ›ionat salpetru (utilizat la producerea îngrăsămintelor agricole È™i a prafului de puÈ™că). Cladirea era atât de deteriorată în secolul al XIX-lea, încât constructorii au plănuit să fie dărâmată, iar ulterior cărămizile rezultate să fie utilizate la construcÈ›ia podurilor. În acele vremuri arta gotică era vâzută urâtă È™i agresivă. În acest context Victor Hugo a făcut o paralelă între loc È™i personajul principal care devine evidentă: Quasimodo, un personaj de coÈ™mar dar cu un suflet de aur È™i construcÈ›ia gotică care ascundea multiple comori atât arhitecturale cât È™i de ordin spiritual.
În romanul Notre-Dame de Paris, se povestesc peripeÈ›iile unei tinere prostituate pe nume Esmeralda. Aceasta practică cea mai veche meserie din lume în faÈ›a catedralei Notre-Dame, cea mai înaltă cladire de atunci, din Parisul medieval. Arhidiaconul încalcă jurămintele sfinte È™i încearcă să o seducă cu orice preÈ›. Fata este salvată de Quasimodo, clopotarul diform al catedralei, cu poliÈ›ia pe urmele sale È™i într-un final condamnată la moarte.
Notre-Dame de Paris reprezintă prima operă de ficÈ›iune în care se descrie un întreg caleidoscop al societății È™i vieÈ›ii în general, transformând regii È™i cerÈ™etorii deopotrivă în personaje. Această modalitate va fi preluată È™i dezvoltată mai târziu È™i de alÈ›i scriitori ca Charles Dickens, Honoré de Balzac sau Gustave Flaubert.